De ce mint copiii și adolescenții?

Atât copiii, cât și adolescenții ar putea minți:

pentru a acoperi ceva și astfel să nu aibe probleme;
pentru a vedea cum veți raspunde dvs.;
pentru a face o poveste mai incitantă;
ca un mic experiment – de exemplu, pretinzând că ceva ce sa întâmplat într-o poveste este real;
pentru a atrage atenția sau să se facă auziți mai bine;
pentru a obține ceva ce își doresc – de exemplu, „Mama mă lasă să iau acadele înainte de cină”;
pentru a evita să rănească sentimentele cuiva – acest tip de minciună este adesea numit „minciună albă”;
dacă așteptările părinților lor de la ei sunt prea mari;
cu privire la notele lor dacă părinții presupun că le descurcă mai bine la școală decât sunt în realitate;
deoarece nu poate explica acțiunile, atunci când este întrebat de ce a avut un comportament rău;
atunci când nu sunt disciplinați în mod constant;
pentru a primi laude și recompense;

Într-un studiu cu 229 de elevi de liceu și 261 de studenți s-a evaluat acceptabilitatea utilizării minciunilor față de părinți în 19 circumstanțe diferite, în care motivul fiecărei persoane de a minți a fost diferit. Elevii au indicat, de asemenea, frecvența cu care și-au mințit părinții cu privire la diverse probleme, cum ar fi prietenii, întâlnirile și banii. Rezultatele au indicat că adolescenții și studenții și-au mințit destul de frecvent părinții și că, în parte, au încadrat minciuna față de părinți ca o modalitate de a afirma dreptul la autonomie. Studenții au utilizat mai puțin minciuna și au raportat minciuni mai puțin frecvente, comparativ cu adolescenții. Rezultatele au arătat, de asemenea, asocierea dintre sex, personalitate (auto-constrângere și toleranță la devianță) și mediul familial (control și coeziune) cu acceptarea de către adolescenți și studenți a minciunii față de părinți și a comportamentului mincinos (Jensen, Arnett, Feldman, & Cauffman, 2004).

Minciuna este moderat asociată cu alți indicatori ai comunicării părinte-copil, calitatea relației părinte-copil, practicile parentale, problemele de comportament și problemele emoționale (Engels, Finkenauer, & van Kooten, 2006).

Stilul de parenting agresiv și slaba supraveghere parentală sunt corelate cu un număr mare de minciuni și comportamente antisociale, ceea ce arată o adaptare foarte redusă a copilului la societate (Eguaras, & Erostarbe, 2021).

Adolescenții care cred că religia este importantă sunt mai puțin probabil să-și mintă părinții. Cu toate acestea, contrar așteptărilor, rezultatele sugerează că adolescenții care merg frecvent la biserică au mai multe șanse să-și mintă părinții. Deși atașamentul parental, autocontrolul, consumul de substanțe și consumul de substanțe al prietenilor, toate mediază o parte a relației dintre importanța dată religiei și mințirea părinților, atașamentul parental și autocontrolul sunt cele mai importante. În schimb, efectul prezenței la biserică asupra mințirii părinților nu este mediat de atașamentul părintesc, autocontrol, consumul de substanțe sau consumul de substanțe de către prieteni. Analiza suplimentară sugerează că efectul frecvenței la biserică asupra mințirii părinților depinde de importanța religiei. Adică, adolescenții sunt mai susceptibili să-și mintă părinții atunci când merg frecvent la biserică, dar nu cred că religia este importantă (Desmond & Kraus, 2012).

Când încep copiii să mintă?
Copiii pot învăța să spună minciuni de la o vârstă fragedă, de obicei în jurul vârstei de 3 ani. Acesta este momentul în care copiii încep să realizeze că nu ești un cititor al gândurilor sale, așa că pot spune lucruri care nu sunt adevărate fără ca tu să știi mereu.

Copiii mint mai mult la 4-6 ani. S-ar putea să devină mai buni să spună minciuni potrivindu-și expresiile faciale și tonul vocii cu ceea ce spun. Dacă le ceri copiilor să explice ceea ce spun, de obicei își vor da seama.

Pe măsură ce copiii cresc, pot minți cu mai mult succes fără a fi prinși. Minciunile devin și mai complicate, deoarece copiii au mai multe cuvinte și înțeleg mai bine cum gândesc ceilalți.

Până la adolescență, copiii spun în mod regulat minciuni albe pentru a evita rănirea sentimentelor altora.

Încurajarea copiilor să spună adevărul
Odată ce copiii sunt suficient de mari pentru a înțelege diferența dintre adevăr și minciună, este bine să-i încurajăm să spună adevărul.

Puteți face acest lucru subliniind importanța onestității în familia dvs. și ajutând copiii să înțeleagă ce se poate întâmpla dacă mint.

Iată câteva sfaturi:

Poți discuta cu copiii tăi despre minciună și spune adevărul. De exemplu, „Cum s-ar simți mama dacă tata ar minți-o?” sau „Ce se întâmplă când minți un profesor?”
Ajutați-vă copilul să evite situațiile în care simte nevoia să mintă. De exemplu, dacă îl întrebi pe copilul tău dacă a vărsat laptele, copilul tău s-ar putea simți tentat să mintă. Pentru a evita această situație, puteți spune doar: „Văd că a avut loc un accident cu laptele. Hai să-l curățăm.”
Lăudați-vă copilul pentru că a recunoscut că a făcut ceva greșit. De exemplu, „Sunt atât de bucuros că mi-ai spus ce s-a întâmplat. Să lucrăm împreună pentru a rezolva lucrurile”.
Fii un model pentru a spune adevărul. De exemplu, „Am făcut o greșeală într-un raport pe care l-am scris astăzi pentru serviciu. I-am spus șefului meu ca să putem remedia”.
Folosește o glumă pentru a-ți încuraja copilul să recunoască o minciună. De exemplu, preșcolarul tău ar putea spune: „Ursulețul meu l-a rupt”. Ai putea spune ceva de genul: „Mă întreb de ce Teddy a făcut asta?” Continuă gluma până când copilul tău își dă seama.

Ce poți face?

Dacă copilul inventează o poveste despre ceva, poți răspunde spunând ceva de genul „Aceasta este o poveste grozavă – am putea face din ea o carte”. Acest lucru încurajează imaginația copilului fără a încuraja minciuna.
Dacă copilul spune o minciună intenționată, primul pas este să-l anunți că minciuna nu este în regulă. Copilul tău trebuie să știe și de ce. Ați putea dori să faceți o regulă de familie despre minciună.
Următorul pas este să folosiți consecințele adecvate. Și când folosești consecințe, încearcă să te ocupi separat de minciuna și de comportamentul care a dus la aceasta. De exemplu, dacă copilul tău a desenat pe pereți și apoi a mințit despre asta, s-ar putea să ai o consecință pentru fiecare dintre aceste lucruri. Dar dacă copilul tău minte pentru a acoperi o greșeală precum vărsarea unei băuturi, ai putea decide să folosești o consecință pentru minciună și apoi să curățați mizeria împreună.
Vorbește calm cu copilul despre cum te face să te simți minciuna, cum îți afectează relația cu copilul și cum ar fi dacă familia și prietenii nu mai au încredere în copilul tău. Acest lucru subliniază diferența dintre ceea ce se întâmplă dacă copilul tău este sincer și ceea ce se întâmplă dacă este necinstit.
Spune-i întotdeauna copilului când știi că nu spune adevărul. Dar încercați să evitați să întrebați continuu copilul dacă spune adevărul. De asemenea, evitați să numiți copilul „mincinos”. Dacă copilul crede că este un mincinos, ar putea la fel de bine să continue să mintă. Ai putea spune ceva de genul „De obicei ești foarte sincer cu mine. Dar pur și simplu nu pot înțelege ce s-a întâmplat cu ultima prăjitură”.
Ușurează copilului calea de a spune adevărul. Puteți începe prin a vă gândi de ce copilul dumneavoastră ar putea spune minciuni. De exemplu, dacă copilul tău minte pentru a obține lucrurile pe care și le dorește, ia în considerare un sistem de recompense care îi permite copilului să câștige lucrurile.

Bibliografie:

Desmond, S. A., & Kraus, R. (2012). Liar, Liar: Adolescent Religiosity and Lying to Parents. Interdisciplinary Journal of Research on Religion, 8.

Eguaras, S. G., & Erostarbe, I. I. (2021). The role of parenting practices in children’s antisocial lying: A systematic review. Psychol. Pap, 42, 152-159.

Engels, R. C., Finkenauer, C., & van Kooten, D. C. (2006). Lying behavior, family functioning and adjustment in early adolescence. Journal of Youth and Adolescence, 35, 949-958.

Jensen, L. A., Arnett, J. J., Feldman, S. S., & Cauffman, E. (2004). The right to do wrong: Lying to parents among adolescents and emerging adults. Journal of youth and adolescence, 33, 101-112.